Jos

17 octombrie 2013

Vezica înotătoare


Uşurinţa peştilor de a se menţine înotând şi de a rămâne suspendaţi în apă, se explică, spune Roule, prin "minima valoarea a densităţii relative", greutatea specifică fiind aproximativ egală cu a apei în care înoată. Organul principal cu ajutorul căruia peştii îşi pot regla greutatea specifică şi localizarea în anumite straturi de apă este vezica înotătoare. 
Vezica înotătoare este încărcată cu un număr de gaze diferite (azot, oxigen, bioxid de carbon). Aceste gaze sunt luate de peşti de la suprafaţa apei, prin înghiţirea aerului, sau se găsesc în vezică datorită activităţii corpurilor roşii care le absorb din sânge sau limfă. 
Vezica înotătoare prezintă o serie de adaptări. 
Lipseşte la pişcari, zglăvoc iar la peştii physoclişti este lipsită de duct. Rechinii de asemenea nu au vezică înotătoare. Peştii lipsiţi de vezică îşi reglează poziţia în diferite straturi ale apei numai prin mişcarea înotătoarelor. Cele mai multe specii de peşti sunt adaptate la respiraţia oxigenului dizolvat în apă. Puţine specii, care trăiesc în ape unde se produce frecvent un deficit de oxigen, s-au adaptat la respirarea aerului atmosferic. 
La unii peşti utilizarea oxigenului se realizează prin respiraţia intestinală. În acest sens intestinul suferă modificări. 
Peştii care trăiesc în regiuni mocirloase, supuse uscăciuni sau în ape care se alterează pentru a supravieţui înghit aer atmosferic (ţigănuşul), alţii neavând de ajuns oxigen în apă ies la suprafaţă pentru a-l înghiţi. 

Realizarea acestei respiraţii se face prin intermediul vezicii înotătoare, care, în acest caz, devine un adevărat rezervor de aer pe care peştele îl utilizează după nevoie. 
Pentru aceasta, vezica a suferit o serie de transformări ca, de exemplu, o vascularizaţie mare a pereţilor pentru absorbţia oxigenului, o împărţire în sens longitudinal sau cu numeroase cutări, o comunicare directă cu esofagul sau poate lua chiar forma unui plămân adevărat ca la Dipnoi.